A sunat și anul acesta clopoțelul pentru a da strângerea la autocar.

Responsabil, același Vadim Cercasov. O viață academică de profesorat i-a ștanțat modul de gândire, organizare și acțiune. Uneori mă întreb cât la sută este simțul datoriei ca președinte al Asociației Cetățenilor Originari din România e.V. Stuttgart, cât este plăcere, cât este dorința de a fi alături de membrii primei asociații a românilor din zonă, pe care o conduce deja de mulți ani. Răspuns nu cred că voi avea prea ușor dar am răspuns la o întrebare nepusă, da, oamenii se bucură să îi fie aproape. Își doresc să participe, se lasă pe mâna lui aproape cu ochii închiși, se simt bine, se mobilizează de plecare cu toate că majoritatea au o vârstă respectabilă. Iubesc cu toții natura, cultura, arta, istoria, arată preocupări pentru această lume largă și orice oprire este pentru fiecare o experiență nouă, o îmbogățire a spiritului. Familia Cercasov nu ne duce aproape niciodată pe terenuri necunoscute. Des, locurile ei le revăd, fixându-și în programul turului puncte omise cu alte ocazii. Biblioteci ambulante, fac o plăcere din orice conversație și la rândul lor sunt mereu deschiși spre cunoaștere. 

Anul 2017 ne-a dus pașii și roțile autocarului pe tărâmuri franceze. Deși la prima vedere poate pentru unii nespectaculoase, apropierea de fiecare loc și-a dat vălul de pe față delicat, uneori neașteptat, lăsând ca ochi în ochi, turist și locuri să aibă dialoguri de la interesante la spectaculoase.

Colmar, Dijon, Ronchamp, Beaune, Nancy.  

Regiuni de poveste și istorie. Bijuterii arhitecturale, palate medievale, inițiative sociale ale vremurilor demult apuse, tradiționale dar și finețuri culinare, ghizi simpatici și atotștiutori, personalități istorice cu amprente puternice la nivel internațional, pionieri în diverse domenii… Orașe îngrijite și îmbietoare, povești ce se împletesc la fiecare colț de stradă, toate lasă la final un gust plăcut de ansamblu, mai greu poate de reținut în numeroasele-i detalii pentru cei mai puțin preocupați special de temele întâlnite dar oricum despărțirea de fiecare loc făcându-ne pe toți mult mai bogați spiritual și chiar emoțional.

Da, emoțional. Biserica modernă proiectată de arhitectul Le Corbusier la Ronchamp, personal m-a făcut să am sentimentul că m-am coborât dintr-o dată în cataloagele de arhitectură din care fotografia ei este nelipsită. Acoperișul ondulat ca o joacă, ce se apasă pe pereții albi și cuminți, interioarele gri de beton în puritatea lui, interior ce face măcar pentru o secundă pe fiecare să își caute căldura interioară în directă legătură cu spațiile zgârcite de lumină, în credința dătătoare de speranță și căutare a propriului eu. Lumânări foarte lungi și albe se cer aprinse în fața unui altar simplu, observat deasupra dreapta de o nișă de fereastră unde Fecioara cu Pruncul se lasă greu fotografiată de vizitatori. Betonul, acest material rece și dur care poate avea aspecte cameleonice în mâini dibace.

Colmar-ul pentru locuitorii Germaniei care nu sunt departe de granița franceză este „de-al casei“. Numai timpul luat la pas pe străzile lui vechi oferă noi culori, noi impresii, descoperiri care dau o altă notă cetății. Orașul a reușit să scape în mare parte de bombardamentele timpurilor și asta îl face să fie unul dintre cele mai frumoase orașe ale Franței. Alsacienilor le place să îl numească a fi chiar, cel mai frumos. Puțini știu poate, că la Colmar se năștea creatorul Statuii Libertății. Auguste Bartholdi este unul dintre personalitățile cu care locuitorii Alsaciei se mândresc, și nu este singurul.

Tradiționalul se împletește puternic cu modernismul la Colmar. Suvenire, patiserie, sosuri de vin în cele mai sofisticate combinații. Parfumuri, mirosuri îmbietoare, caldarâm cu pași grăbiți peste care se scurg anii. Ajuns aici nu trebuie ocolită nici La Petite Venise,-Mica Veneție, dată de canalele râului Lauch, îmbrăcată floral ca de sărbătoare.

Un punct deosebit în traiectoria excursiei l-a constituit un orășel foarte mic. Beaune.

Sincer, nu mai auzisem de el. 

Wiki ne spune atât: „Beaune este un oraș în Franța, sub-prefectură a departamentului Côte-d’Or, în regiunea Bourgogne.“ Iar pe site-ul traveleuropa.ro: „…Beaune este un oraș mic din Franța, este nucleul central al comerțului cu vinuri din Burgundia….“ Nimic din ceea ce ne aștepta acolo și care a fost de-a dreptul impresionant. Trebuie să cauți mult ca să ajungi să afli că Hotel Dieu despre care se spune foarte puțin, este de-a dreptul inedit de la idee, concept, realizare, continuitate, transformare și chiar actualitate.

Hotel-Dieu a luat ființă în anul 1443 și a funcționat până în 1971 ca spital. Dar nu unul obișnuit. 

Ceea ce am putut vedea înăuntru, pentru acea vreme ca și idee, pentru mine cel puțin, a fost o mare surpriză. 

După Războiul de 100 de ani, regiunea era mult sărăcită și oamenii total afectați. 

Cavalerul Nicolas Rolin, cetățean al Autun, Herr von Authume și Cancelar de Burgund, a bus bazele unui spital pentru săraci. Poate a vrut să își spele păcatele, poate a vrut să își asigure o viață dulce „mai apoi“-e mai puțin important. Faptul însă că el și soția sa au pus bazele acestui lăcaș, a rămas ca ceva deosebit în istorie. Un loc pentru vindecarea trupului dar și a sufletului, asta pentru că spitalul are și propria capelă. Primii pacienți îi călcau pragul la data de 1 ianuarie 1452. Și de atunci, trecând prin vreme, spitalul a făcut mult bine. Nu, nu vă imaginați ceva gen „Spital Judetean“ și nici „Clinicile“ private de astăzi. Clădirea inițială avea o sală mare, înaltă, lungă, înfundată cu capela amintită, cu paturile de o parte și de alta, pe un rând lângă perete, toate din lemn, cu draperii roșii, grele. În total 30 de paturi și fiecare era gândit a putea fi folosit pentru două persoane, în ideea de a se încălzi reciproc. În decursul timpului s-au construit noi clădiri care s-au adăugat , astfel ca prin unirea lor să formeze o curte interioară. În sec.XVII capacitatea a ajuns la 160 de paturi, o sală mai mică fiind rezervată nobililor, aici diferă însă mobilierul și pereții care sunt și azi plini de picturi.. Munca era făcută de o comunitate a femeilor pioase care nu se ocupau numai de bolnavi ci și de bucătărie, grădină, farmacia proprie și toată gospodăria, având reguli stricte și înscrise într-un ordin special. Un adevărat Palat al săracilor, cum mai este și numit, cu o arhitectură în stilul gotic flamand, astăzi adăpostind în parte un azil de bătrâni, Hotel-Dieu deține un muzeu cu multe obiecte de artă și se finanțează din podgoria renumită care a intrat în patrimoniu propriu, una din mândriile locului.  

Următorul popas. Nancy este opulență. Centrul arată puterea regilor de odinioară. Dar și dorința pentru susținerea artelor, a creației, a frumosului. Și ca orice rege, capacitatea de a stăpâni cu fast într-o „lume a zeilor“, departe de muritorii de rând. Deosebit și de remarcat este atunci când capetele încoronate au mărinimia de a gândi mai departe, de exemplu la educație și social. Ceea ce fiind rar în istorie, le face deosebitie și chiar iubite de popor. Iar orașul a avut un astfel de norooc, prin ducele Lorenei, Stanisław Leszczyński, fost rege al Poloniei.

Nancy mai înseamnă și un cartier care și-a păstrat în mare arhitectura încă de la 1477, stilul evului mediu întâlnindu-se pe străzi repetat . Totodată el este centru al curentului „Art Nouveau“. 

Nancy mai înseamnă parcuri, multiculturalitate, centru universitar cu renume și ca peste tot în Franța, patiserie franceză îmbietoare. Nancy, perla Lorenei, ne ține un pic mai mult în loc. Ar mai fi mult de văzut aici, ar mai fi mult de savurat, de gândit, de admirat.

Cu un ecler în mână, într-o căldură moleșitoare, salutăm la final în picioarele goale prin iarbă parcul verde și stropii veseli ai fântânii ce ne mângâie fețele și ne îndreptăm spre autocarul ce vrea neapărat să ne ducă pe toți înapoi, acasă.

Mulțumim organizatorilor, domnului și doamnei Cercasov pentru răbdare, înțelegere, corectitudine și bunăvoință. 

…si unde ziceați că ajungem la anul???