Wernigerode

Quedlinburg

Goslar (Harz)

Cadrul istoric

   Cam la 300 de ani după căderea Imperiului Roman de Vest, adică în jurul anului 800 după Cristos, împăratul Carol cel Mare, de origine francă din zona râurilor Meuse și Mosela, domnea asupra unui teritoriu, care corespundea aproape spațiului Schengen de astăzi. La nord imperiul său ajungea până la Marea Nordului, la sud până la mijlocul Italiei, la vest până în Spania și la est până în Ungaria. Reședința sa favorită a fost orașul Aachen, pe care l-am vizitat împreună în 2016. După moartea fiului său, care îi urmă pe tron, imperiul fu împărțit între cei trei fii ai acestuia. Când cel mai mare dintre ei și fiul său încetară din viață, partea sa fu împărțită și ea între ceilalți doi frați. Astfel din imperiul carolingian se formară două regate: cel de vest corespunde Franței de astăzi, iar cel de est Germaniei actuale. În acesta din urmă au domnit urmașii dinastiei carolingiene până în anul 911, când muri ultimul dintre ei, un copil de circa șapte ani.

   Acest an (911) este considerat începutul istoriei germane, fiind pentru prima dată ales un rege din rândurile nobilimii locale, Conrad I. Pe patul de moarte acesta îl desemnă ca urmaș pe dușmanul său cel mai puternic, pe ducele Henric de Saxonia, viitorul rege Henric I. Cu înștiințarea acestuia și predarea coroanei, Konrad l-a însărcinat pe fratele său. Legenda spune că acesta l-a găsit pe Henric la o vânătoare de păsări în Masivul Harz, ceea ce i-a atras pseudonimul de „Păsărarul”. Henric I a domnit timp de 17 ani, inaugurând dinastia Ottonilor, care a dăinuit circa 100 de ani. Henric a reușit să asigure o pace internă și să apere cu succes regatul de năvălirile ungurilor. A întemeiat cetăți, din care ulterior s-au dezvoltat orașe, precum Quedlinburg, Goslar și altele. Ca să împiedice împărțirea ulterioară a regatului și luptele pentru succesiune, tot el a introdus dreptul de moștenire al primului fiu născut asupra întregului teritoriu.

   Fiul și urmașul său la tron, Otto I supranumit „cel Mare”, a reușit în cei 37 de ani de domnie, prin multe bătălii cu vasalii săi, să realizeze un stat unitar. I-a învins nimicitor atât pe slavi, cât și pe unguri, a supus Italia, declarându-se „rege la Italiei”, iar în anul 962 a primit de la papă coroana imperială. Din acel moment, imperiul franc, ce se considera urmașul imperiului roman, a devenit „Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană”.

   După moartea sa, tronul și titlul de împărat au revenit fiului său Otto II, în vârstă de 18 ani. Acesta s-a căsătorit cu o prințesă din casa imperială bizantină, cu numele de Theophanu. Tânărul împărat a fost atacat din toate părțile, atât din interior, cât și din exterior. După ce a reușit să restabilească un oarecare echilibru, a plecat să-și apere posesiunile din Italia împotriva atacurilor arabilor. Acolo suferi o înfrângere și muri la Roma de malarie, în vârstă de 28 de ani, lăsând în urmă un fiu de 3 ani.

   Acesta, împăratul Otto III, avu ca tutelă mai întâi pe mama sa, Theophanu, iar după moartea acesteia pe bunica sa. La 14 ani începu să preia conducerea țării, la 16 deveni împărat, iar la 22 de ani muri în urma unei boli febrile. Otto III fu un visător foarte cult, considerat „o minune a lumii”. Dorea să renască imperiul roman, unind Italia cu Germania și stabilind centrul imperiului la Roma. Totul se dovedi irealizabil, intenția sa de a se căsători cu o prințesă bizantină nu s-a finalizat, iar el muri fără urmași. A fost îngropat în domul din Aachen, în apropierea lui Carol cel Mare.

       Pe tron fu ales Henric al II-lea, un strănepot al lui Henric I. Acesta s-a concentrat pe reînnoirea regatului. Muri după 22 de ani de domnie și fu îngropat în Domul din Bamberg împreună cu soția sa Kunigunde. Mormântul acestora, ca și statuia împărătesei de pe unul dintre poduri, le-am văzut cu ocazia vizitei la Bamberg în anul 2013. Odată cu moartea lui Henric al II-lea se stinse dinastia Ottonilor. Aceasta a fost urmată de dinastia Saliană, care a domnit tot circa o sută de ani și a deplasat centrul de greutate al imperiului către vest. Mormântul întemeietorului acestei dinastii, Conrad cel Roșu, se află în domul din Worms, pe care de asemenea l-am vizitat împreună.

Impresii de călătorie

de Daiana Matieș

Chiar dacă numărul excursioniștilor de această dată s-a redus față de alți ani din diverse motive, unele apărute neașteptat pe ultima sută de metri, nu, nici prognoza nu ne-a descurajat și nici norii ce se adunau peste șoseaua ce șerpuia unduios spre nord, nord-est.

Programul era clar. Ca întotdeauna pus bine la punct, cu fiecare minut, cu fiecare Km, cu fiecare dor de ducă.

Fosta Germanie de Est se pregătea să ne întâmpine cu pagini de istorie, cultură și plăcute surprize.

Wernigerode – prim popas în culori de amurg și împărțirea camerelor în hotelul „Altwernigeröder Apparthotel” ne aducea mai aproape atmosfera de scurtă vacanță, încărcată de promisiuni.

Hotelul așezat în centrul vechi al orașului, clădire a fostei poște împărătești, ne va fi de acum până la plecare gazdă și prieten, chiar dacă de fiecare dată trebuia să mă concentrez la drumul până la cameră, puțin încurcată de intrări, etaje, uși, culoare și trepte, dreapta-stânga, ba nu stânga, apoi iar dreapta sau poate nu??!!…provocare care lua cu fiecare zi proporții tot mai mici până la obișnuința de a intra în jocul liftului cu uși alăturate pe colț. Fusesem cazată în partea veche a hotelului ce purta urmele unei arhitecturi cu altă destinație, având însă un șarm aparte și o lumină caldă ce inunda prin ferestrele ce trimiteau privirea spre orizontul ondulat împădurit și turnuri de poveste.

Parterul ne trimitea în delicii culinare cu însemnele cartofului, căci de la supă la lichior, de la decoruri la simboluri, totul se învârtea în jurul borcănatei legume ridicată în rang.

Vremea sparanghelului era în trend și aici, ca și la Stuttgart și mare ne-a fost mirarea să aflăm că cina primită în prima seară era din producție autohtonă cultivată printre dealurile zonei. La restaurantul hotelului unde ne-am servit zilnic micul dejun, cu o ofertă foarte variată și bine organizată, ni s-a deschis interesul și pentru mierea de flori de castan, de mulți necunoscută.

După un drum lung și o cină copioasă, câțiva pași de „mici cercetași“ au fost bineveniți, în descoperirea flerului arhitectural, pe care aveam să îl aprofundăm însă în după-amiaza zilei următoare. Neașteptată a fost însă liniștea străzilor în seara târzie, umbrele caselor întunecate cu ferestre închise și extrem de cuminți prin care nu răzbătea decât rar un fir de lumină pală, senzația de oraș-decor fără viață, în care vorbele vesele și puțin mai gălăgioase ale micului grup parcă deranjau și aerul, străzi cufundate într-un somn liniștit și adânc.

Dimineața autocarul ne aștepta cuminte spre o nouă destinație și alte descoperiri.

Quedlinburg

Orașele istorice se întrec pe ele. Concurență în supremația asupra anilor și a patrimoniului mondial, ferite ca prin minuni de bombardamentele istoriei altfel necruțătoare, orașele istorice își dau mâna totuși într-o horă a frumuseților, a măiestriei, a bogățiilor văzute sau ținute ascuns, adăpostite cu grijă și prețuire. Iar noi, tot mai curioși, ca niște copii în fața unei vitrine cu prăjituri, tentați de culori și arome, de forme și necunoscut sau ușor bănuit.

Quedlinburg, situat în mijlocul Germaniei (Landul Sachsen-Anhalt), la întretăierea diagonalelor Hanovra-Leipzig și Kassel-Berlin, adăugat patrimoniului mondial UNESCO (din 1994) prin orașul vechi, castelul și Stiftskirche St. Servatius (sau Domul din Quedlinburg), centru economic recunoscut și bine populat, ne-a arătat parte din comorile sale în două tururi ghidate, prilej de îmbogățirea culturii generale, chiar dacă din bagajul mult prea mare de informații primite nu au putut fi toate reținute sau imediat triate. Fiecare tur ghidat aduce cu sine numeroase detalii, uneori greu de urmărit în complexitatea lor, dar am remarcat că în timp, anumite imagini sau discuții se fac mult mai ușor înțelese, iar decantarea informațiilor primite au o altă greutate. De fiecare dată însă rămâne acea privire de ansamblu, acea înțelegere, care prin simplul contact direct imagine-explicații rămâne undeva în sertarul memoriei.

Construit intre 1070 și 1129, domul are un acoperiș plat, ca al unei bazilici și se compune din 3 fronturi și două turnuri. La fiecare pas auzim de numele nobilei Mathilde care s-ar traduce din germana veche prin „Cea puternică în luptă“ (n. 896 † 968) și care a avut o mare influență după căsătoria, în anul 909, cu Heinrich I. Ea a fost prima regină ottonă, fiind mama lui Otto I (cel Mare), supranumită și „soacra Europei“ datorită alianțelor reușite, iar după anul 962 când Otto I a fost încoronat ca împărat la Roma, recunoscută ca mama unui domnitor în viață, ceea ce i-a sporit puterea. Din zestrea sa a fondat mai multe instituții spirituale, cum ar fi fundațiile pentru femei, care au lucrat activ la sustenabilitatea lor pe termen lung. Contemporanii ei o considerau extrem de evlavioasă, dreaptă și caritabilă. Ca toate episoadele istorice ale lumii, nici acest capitol nu va curge fără tensiuni și încercări. Implicarea Mathildei și a starețelor cu care s-a înconjurat, va rămâne marcantă în multe domenii, inclusiv la o parte din construirea castelului și, bineînțeles, a fundației. Rămășițele trupului ei (a fost recunoscută drept sfântă), se află și acum în același loc. Cripta adăpostește și mormântul stareței Mathilde I, nepoata Mathildei, fiica lui Otto I, de asemenea o figură importantă a vremii. În total 8 dintre starețe își găsesc aici somnul de veci, ceea ce nu s-a întâmplat însă și cu osemintele lui Heinrich I.

Domul se mândrește cu o colecție deosebită aflată deasupra mormântului reginei, o adevărată comoară pierdută și regăsită, vizibilă publicului larg în toată splendoarea sa. Ghida care ne-a însoțit pașii pe dalele masive a încercat să ne transmită din sentimentul de respect și prețuire, dar nu numai pentru aurul și nestematele vizibile, ci și pentru conținutul, respectiv relicvele care se adăpostesc de sute de ani în casetele de mare preț. Colecția este formată din două părți, cea de-a doua conținând un ansamblu de obiecte de o mare artă și finețe, de la țesături cu broderii, intarsii cu fildeș sau lemn delicat sculptat. În total însumează 63 de obiecte, fiind una dintre cele mai mari comori ale Germaniei. La sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial un militar texan și-a însușit câteva dintre obiecte și ele au reapărut în momentul în care, urmașii acestuia au încercat să le valorifice. Au fost recunoscute, răscumpărate și în 1993 aduse înapoi. Pragul lui Stiftskirche (biserica fundației) este călcat anual de peste 90.000 de vizitatori, atrași inclusiv de arhitectura ce ne duce cu peste 1000 de ani în urmă, dar și de frescele în tehnica italiană secco din cripta romană, unele greu de recunoscut sub patina timpului. Din 1945 funcționează ca biserică evanghelică. Ea se află pe Strada Romanica, parte din ruta Transromanica ce traversează Germania, Franța, Italia, Austria, Portugalia, Serbia, Slovacia, Spania și România (Alba Iulia).

Quedlinburg este la fiecare pas o poveste. Este considerat unul dintre cele 10 cele mai frumoase orașe din lume potrivit unui studiu japonez dintr-o emisiune specială destinată acestei teme. Localitate bogată și norocoasă s-ar putea spune ca poziție strategică, a fost secole de-a rândul un punct valoros pe hartă, atât economic cât și cultural, dând personalități marcante societății și aș numi-o aici pe prima femeie medic cu doctorat, Dorothea Christiane Erxleben (1715-1762) și pe Johann Christoph Friedrich GutsMuths (1759-1839), fondatorul educației fizice moderne și părintele gimnasticii.

Orașul numără potrivit unor surse peste 1300 de case ale meșteșugarilor din șase secole, din alte surse peste 2000 din opt secole, un lucru este însă cert, case care sunt întreținute și păstrate cu sfințenie, aproape fiecare perioadă cu propriile-i caracteristici de construcție și decorare,un adevărat concurs de măiestrie și frumusețe. (căutând informații, se pare însă că cea mai veche casă a breslelor se găsește în Esslingen …)

Secolele își spun pretutindeni cuvântul, unele forțând legile staticii, de multe ori însă mâna omului căutând soluții pentru mai mult confort sau spațiu. Străduțele știu să își întâmpine turiștii, curate și îngrijite, mai late sau mai înguste, fiecare cu povestea ei, lampadarele, simbolurile încrustate în lemnul porților, simboluri purtătoare de noroc sau de alungare a relelor, cu flori în fața ușilor de la intrare, rezemate pe pervazul micilor ferestre sau atârnate de-a lungul străzilor în buchete decorative, povești mai mult sau mai puțin picante cu cizmari și soțiile lor în căutare de soluții care să le facă măcar un pic căsnicia aparent mai armonioasă, dar să le fie și de bun augur afacerilor, străduțe, clădiri și ziduri încărcate de superstiții, care nu sunt altceva decât speranțe scrijelite cu unghia sau cu câte o monedă, doar-doar… Pereți strâmbi, etaje lăsate, obloane colorate, susur de ape limpezi ce traversează jucăuș, …

Drumeții nu au mult răgaz, timpul se vrea folosit cu fiecare minut, niciunul pierdut.

Autocarul ne-a întors după amiază la hotel, unde însă nu am avut liniște și în scurt timp, cu primul trenuleț ce urca spre castelul din Wernigerode am ajuns pe deal, reușind pe ultima sută de metri ultimul tur de castel. Clădire construită în perioada 1110-1120 a suferit mai multe modificări, aspectul actual păstrându-l din sec. 19, reședință a mai multor conți și prinți cu familiile lor, care au domnit peste zonă și oraș. În 1946 castelul a intrat în posesia orașului Wernigerode, iar din 1998 funcționează ca primul centru muzeal german de artă și istorie culturală a secolului al 19-lea.

În muzeu sunt prezentate camerele de zi (50) ale nobilimii germane așa cum erau mobilate inițial, înainte de 1918, precum și camere tematice despre istoria familiei Stolberg-Wernigerode și al celui de-al doilea Imperiu German. Grădina amenajată în stil vienez, platformă pe deal, ca și ferestrele castelului oferă o superbă panoramă a orașului care se întinde la poale, având dealuri împădurite pe fundal. La întoarcere nu am mai prins ultimul trenuleț, așa că ne-am înarmat cu umbrelele la purtător pentru a face față coborârii prin pădure, dar ploaia a fost delicată, stropii nehotărâți, așa că a fost cu adevărat o plimbare de plăcere prin pădure, pe aleea încadrată de flori de soc și iasomie cu parfumuri de sfârșit de mai și aer curat. La hotel ne-am încălzit cu o supă de cartofi specialitatea casei și am culminat seara ajungând în noapte alături de omul cu felinar, un bătrân de 80 de ani, fost profesor, om dedicat orașului cum rar întâlnești, simpatic și ghiduș, care face tura de seară ușor cu poveștile orașului, la pas, pornind de la reprezentațiile cu însemnătatea figurilor ce decorează primăria, continuând cu povești despre castelul din deal, culise pentru multe filme, trecând apoi la alte clădiri și câte ceva din specificul locului. Bibliotecă ambulantă, deși afară se lăsa rece, nimeni nu se putea despărți de el…ca și el de noi, căci i se vedea plăcerea și bucuria din ochi citindu-ne curiozitatea și interesul pe fețe. Cu lumina felinarului lui, am stins oarecum și noi ziua, mai apoi la un pahar de vin spumos și povești de data asta cu mai puțină istorie, până ni s-au închis ochii. Mai aveam o zi. Și urma o altă „delicatesă”:

Goslar în Landul Niedersachsen.

Geamantanele, gențile, rucsacurile s-au încărcat în burta autocarului. Soarele strălucește iar, nu ne-a părăsit în nici o zi, a luptat de fiecare dată victorios așa ca să nu ne strice nici o vizită, cât de mică.

Ultimul popas, dintr-un trio de excelență al patrimoniului mondial, în care am simțit de-a dreptul o concurență a locurilor, ne aduce la orașul poate cel mai bogat dintr-o anumită perioadă a vremii, bogat prin zăcămintele naturale care și-au revărsat abundența peste locuitorii acestui loc și care poate ar fi rămas la fel, dacă istoria nu ar fi „avut grijă” să îl scoată din „monotonia” bunului trai.

Aparține patrimoniului UNESCO datorită minei de argint, apei și arhitecturii.

Cu ghidul ne-am întâlnit pe parcajul din fața palatului imperial.

Prima atestare în 969, ca așezare de mineri, apare la scurt timp și ca reședință regală. Până la 1802 și-a păstrat statutul de oraș imperial independent în Sfântul Imperiu Roman, ceea ce se reflectă în stema orașului. Cu zăcăminte bogate în minereu, își trage numele de la „goslarit”, un minereu rar, găsit aici, cunoscut și sub numele de „vitriol alb”, făcând parte din familia sulfaților. Ca și primele orașe vizitate, muzeu în aer liber, se diferențiază prin fațadele îmbrăcate în solzi de ardezie, procedură ce a salvat timp de decenii casele de incendiile vremurilor. Chiar dacă la prima vedere sunt ca o mare cenușie, o privire mai atentă ne revelează măiestria formelor solzilor ca și nuanțele diferite de griuri, dimensiunile acestora, aranjamentul. Peste 1500 de case s-au păstrat spre încântarea turiștilor, dar și spre mândria orașului. Printre casele vechi pe care sunt înscriși anii construcției și aflăm de la ghid că proprietarilor li se permite evidențierea numai dacă există documentația strictă care dovedește vechimea acestora, aflăm și o clădire mult mai mare, placată cu cărămidă roșie și lemn colorat negru, cu ferestre înalte frumos ornate cu lemn sculptat și cu temelia înaltă de piatră, construită în perioada barocă: casa de obârșie a familiei Siemens, care încă din sec. 17 avea succes în comerț și construcții. Clădirea a servit în acea vreme ca model multor alte construcții și ea deservea nu numai nevoilor de locuință ci și ca depozit. Peste tot aceeași grijă pentru detaliu, armonie și bineînțeles pentru partea practică.

Astfel de orașe sunt greu de descris. Ele trebuie străbătute, privite, comparate, admirate.

Istoria își scrie filele în care de fapt oamenii vremurilor scriu capitolele. Indiferent cât de bine și bune ar fi momentele, uneori penița se tocește, cerneala se termină, mâna obosește și continuă o altă mână cu alt scris. Orașul din bogăția pe care a avut-o a început să piardă, construcțiile care nu își mai găseau necesitatea devenind sursă de materiale, regăsite acum uneori în arcadele sau balcoanele câte unei case. Se pare că nimic nu poate fi veșnic. În 1253 palatul din Goslar a fost folosit pentru ultima dată de un rege german. Ceea ce cândva atrăgea nobili și episcopi laolaltă, privindu-se de la aceeași înălțime și conducând umăr la umăr, încet, încet se pierde.

Orașele vechi au multe asemănări deși sunt atât de diferite. Rămân poveștile și miturile care le înconjoară, lemnul și piatra care pe ici și colo ne vorbesc. Nouă ne rămâne să prețuim la rândul nostru tot ce au clădit înaintașii noștri și de la ei să învățăm ceea ce este de învățat. Anume, că nu suntem veșnici. Iar sub ciocan, nici măcar piatra.

Ca întotdeauna, și în acest an mulțumim familiei Cercasov pentru inițiativă, alegerea traseului, organizare, bunăvoință, deschidere, altruism și empatie, pentru fiecare clipă pe care dânșii ne-o dedică de atâția ani pentru a putea spune cândva, „știu, acolo am văzut, am auzit, acolo am fost în excursie cu asociația ACOR…”!